Timpul lui Proust

Revenim la capodopera proustiană. Un roman al intuiţiilor fundamentale despre timp, revelate prin gândirea unui tânăr. Din timp îşi extrage Proust întreaga substanţă a romanului, făcută nu atât din fapte, cât din visuri, senzaţii, amintiri, îndoieli şi întrebări. Într-un fel, În căutarea timpului pierdut este atunci un roman al eternului prezent ? Naratorul face din timp un etern alibi al acţiunilor şi al gândurilor sale, îl asociază pasiunii, nu-l mai controlează în bună “tradiţie” realistă: “Le temps dont nous disposons chaque jour est élastique : les passions que nous ressentons le dilatent, celles que nous inspirons le rétrécissent, et l’habitude le remplit.”

Şi timpul pe care scriitura îl pune la dispoziţia lui Proust? Paradoxal, timpul în accepţia lui realistă, aşa-zis balzaciană, este cel mai greu de urmărit în ciclul proustian. Romanul său se dovedeşte astfel a fi unul al construirii unor „capsule” în care timpul este imobilizat, este oprit din curgerea obişnuită, este transformat din simplu „cadru” al romanului într-o substanţă lichidă şi vâscoasă în acelaşi timp, prin care înaintăm, dar care ne şi „întârzie” în lectura inocentă. Timp fără încetare reinventat şi reînviat (Proust vorbeşte despre timpul fiecărei zile), timp în care ne „fixează” plăcerea estetică, cea de a încremeni curgerea (altminteri) zadarnică.

Întotdeauna, oarecum ameţit de vraja sub care se desfăşoară timpul proustian, mi-a fost geu să-l încadrez într-un cadru cu adevărat istoric, să-l „istoricizez” întrucâtva. Timpul lui Proust se desfăşoară şi se reînfăşoară în jurul conştiinţei lectorului, îl obligă la o perpetuă redescoperire, îl învaţă că, de fapt, fiecare dintre noi ne reclădim propria lume în fiecare dimineaţă, smulgându-ne şi noi propriului imperiu cu pereţi de plută…

Politeţe…proustiană….

Tânărul Marcel se află în încurcătură! Deşi mama lui îi spusese că o poate invita pe Gilberte, de care era îndrăgostit, acesta are…o problemă. Mama iubitei sale, Odette de Crécy, se interesa de fiecare dată politicos: “Comment va madame votre mère ?”. Marcel încearcă oarecum stângaci să-i sugereze mamei sale să…facă la fel. Surpriză – mama refuză, „puisque je ne connais pas Mme Swann”; în schimb, se oferă generoasă să recurgă la alte gesturi politicoase, pe care d-na Swann nu le face atunci când îl întâlneşte pe Marcel.

“Schimbul” nu-l convinge pe tânăr, care preferă să nu-şi invite iubita…Convenienţe…amoroase….

Suflet pierdut….

 

Un scriitor pe nedrept uitat de mulţi, în opinia mea, este Valéry Larbaud. Un maestru al exotismului, un poet rar, rafinat, cultivat, senzual, dedându-se cu uşurinţă la aventurile spiritului. Poeziile lui A.O. Barnabooth creează un alter-ego al scriitorului, în persoana unui peruan bogat, amator de călătorii, care-i îmbogăţesc totodată geografia interioară. Alma perdida este o colecţie de trăiri sufleteşti, chiar şi din categoria celor aparent minore (“pensers d’après déjeuner; élans du cœur”), în care senzaţiile fiziologice elementare se asociază nestăvilit trăirilor ancorate într-un vag preţios, aparţinând unei individualităţi conştiente, fără îndoială, de propriul rafinament. Şoapta interioară sofisticată (“Mon énorme plaisanterie castillane, mon immense/Tristesse puritaine, mes gouts spéciaux”) este astfel completată de o senzualitate nemijlocită, a contrastelor frapante chiar la modul elementar (“bonbons sucrés jusqu’à brûlers, boissons glacées”), uneori chiar în mod voit naiv. În această elementaritate se întrevede dorinţa de a le ataşa unei deveniri interioare, marcate întotdeauna de livresc, dar prin care exteriorul se acordă unei geografii interioare (“hauts et bas du temps et du tempérament”), care nu lipseşte niciodată la Valéry Larbaud.

Poezia în original – http://ididthatonce.tumblr.com/post/4175108695/alma-perdida-by-valery-larbaud

Traducerea în română a poeziei – http://unanotimpinberceni.blogspot.ro/2011/06/alma-perdida-de-valery-larbaud.html

Când se joacă şi criticii literari…

 

În Fiction et diction (Paris, Seuil, 2004, p. 229-230), Gérard Genette se joacă puţin cu cititorul:

“Ainsi, notre plus grand critique vivant declare à peu près que le critique ne peut pas être un veritable écrivain, en raison de ce fait incontestable que son écriture, portant sur une autre écriture, est toujours au second degré.”

Cine este cel mai mare critic al nostru în viaţă? Uitându-ne şi văzând că prima ediţie a cărţii a apărut în 1979, tresărind şi la celelalte indicii – scriitura, al doilea grad – pricepem că este Roland Barthes (dispărut în 1980, autorul Gradului zero al scriiturii). De ce Genette allege, totuşi, să nu-i menţioneze numele? Se joacă oare cu cititorul, este ironic la adresa lui Barthes însuşi? Este un elogiu indirect – un Barthes într-atât de clasicizat încât nici măcar nu mai este nevoie să-i menţionăm numele?

Către un echilibru subţire…

Una din poeziile mele preferate din creaţia lui Baudelaire este Le Vin de l’assassin. Baudelaire a cântat vinul într-un ciclu întreg din Les Fleurs du Mal, dar în spatele acestei tematici a vinului se află respectul nutrit pentru o asemenea licoare, pe care o numeşte într-o bucată de proză “l’espoir des dimanches”. În vin, el vede nu numai un “paradis artificial”, ci şi o graniţă între comun şi excepţional, un punct vital de pierdere a echilibrului. Aceasta ar fi, de altfel, şi linia de unde începe poezia modernă, iar poezia lui Baudelaire este un strigăt triumfător de negare a unui echilibru.

Cu un strigăt asemănător începe şi această poezie: “Ma femme est morte, je suis libre !” Poezia în sine constituie un punct de ruptură faţă de primele două creaţii din ciclul Le Vin, în care vinul era cel care contrazicea un real insuportabil. De această dată, realitatea morală îngrozitoare a unei crime îşi găseşte echilibrul într-un decor tern şi liniştit (“L’air est pur, le ciel admirable”), iar vinul poate la rândul său să aducă uitarea – şi, prin aceasta, un problematic echilibru moral.

Această poezie este, încă din primul vers, dedicată susţinerii unei realităţi brutale, căreia vinul este în măsură să-i pună capăt, asemenea unui punct de graniţă: vinul este “un giulgiu”, în egală măsură pentru asasin şi pentru victimă, un alibi al speranţei în lupta împotriva posibilelor remuşcări. De fapt, asasinul caută prin actele sale să clădească teritorii ale speranţei – chiar şi prin gestul extrem de a ucide, îndemnând-o pe victimă să “iasă din această viaţă” (s.n.).  Iar giulgiu îi pot fi, în egală măsură, vinul (cum chiar personajul o spune) sau câte un vagon care să-l zdrobească într-o noapte, transformând într-o victorie a deplinei nimiciri nihilismul constitutiv al beţivului asasin, care, într-un ultim act teribilist, îşi manifestă dispreţul faţă de principiul divin şi faţă de cel al diavolului. Un act gratuit inclusiv din punct de vedere al logicii poetice, în opinia mea, întrucât acest asasin al lui Baudelaire nu se arată prin nimic un răzvrătit romantic împotriva ordinii universale – doar dacă interpretăm orice crimă drept un asemenea act de revoltă.

 

Pentru textul poeziei – http://poesie.webnet.fr/lesgrandsclassiques/poemes/charles_baudelaire/le_vin_de_l_assassin.html

Într-un colţ, în catedrală…

Un alt scurt, foarte scurt pasaj din Du côté de chez Swann. Această oglindă care este romanul său, dar nu una plimbată de-a lungul unui drum (spre a parafraza definiţia romanului regăsită la Stendhal – “o oglindă plimbată de-a lungul unui drum”), se întoarce asupra naratorului, posibil întrucâtva chiar şi asupra autorului. Iar sinceritatea şi luciditatea acestuia pot paraliza, scandaliza puţin din punct de vedere moral, dar mai ales regăsim în ea o voluptate ieşită din comun.

Marcel, eroul atât de îndrăgostit de Gilberte, este însetat de ea, o doreşte în preajma sa în fiecare clipă. Într-atât încât, într-o zi, bunica lui nu se întoarce la timp pentru cină, iar tânărul se gândeşte impacientat: dacă a călcat-o vreo maşină, nu voi mai putea merge s-o văd pe Gilberte ceva timp. Iar naratorul conchide (amuzat? detaşat?): “on n’aime plus personne dès qu’on aime”.

Nu numai modul în care a fost capabil să coboare în străfundul unor trăiri în general rareori mărturisite, nu numai francheţea sunt de relevat aici; ci şi, sau poate mai ales, modul în care Proust aruncă această mică bijuterie de psihologie într-un colţ al imensei catedrale pe care o reprezintă romanul său (trimiterea la imaginea catedralei pentru opera lui Proust este deja curentă, deşi eu personal aş prefera imaginea prismei). Este acest exclusivism erotic monstruos? Este un egoism firesc întrucâtva, dar despre care nu vorbim? Şi de ce Proust  exilează savoarea acestei reflecţii în ultima parte a unei paranteze de şase rânduri? Trebuie să acceptăm că ne este dezvăluit un adevăr pe care cititorul neatent îl trece cu vederea, iar cel atent înţelege unde trebuie să se oprească în lectură… Aidoma unui tânăr care se opreşte din savurarea unei madlene….

 

Aventurile unei scrisori…proustiene…

Îmi place enorm pasajul din Du côté de chez Swann în care gelosul şi suspiciosul Swann reuşeşte să pună mâna pe o scrisoare trimisă de Odette contelui de Forcheville. O ocazie unică să-şi lămurească, în sfârşit, suspiciunile. Este ceva între Odette şi Forcheville sau nu?

Chiar dacă Swann nu îndrăzneşte să deschidă plicul, gelozia este mai puternică:

 

Il alluma une bougie et en approcha l’enveloppe qu’il n’avait pas osé ouvrir. D’abord il ne put rien lire, mais l’enveloppe était mince, et en la faisant adhérer à la carte dure qui y était incluse, il put à travers sa transparence lire les derniers mots. C’était une formule finale très froide.

 

Swann joacă între transparenţă şi opacitate; mesajul care-i fusese opac şi pe care-l dorea transparent, i se oferă totuşi printr-o ultimă formulă – formulă finală care pare opacă din punct de vedere afectiv pentru destinatar. Însă opacitatea înseamnă totodată coborârea textului vieţii în ininteligibil, iar orgoliul experienţei cu Odette îl obişnuise pe Swann cu posibilitatea de a da o explicaţie acţiunilor ei, dar mai ales îi conferise, în opinia sa, puterea de a-şi însuşi viaţa femeii iubite:

 

Si, au lieu que ce fût lui qui regardât une lettre adressée à Forcheville, c’eût été Forcheville qui eût lu une lettre addressée à Swann, il aurait pu voir des mots autrement tendres ! Il maintint immobile la carte qui dansait dans l’enveloppe plus grande qu’elle, puis, la faisant glisser avec le pouce, en amena successivement les différentes lignes sous la partie de l’enveloppe qui n’était pas double, la seule à travers laquelle on pouvait lire.

 

Această oscilaţie între înfrigurarea unei posibile gelozii şi aparenta siguranţă a bărbatului stăpân pe propria viaţă şi pe ceea ce ar fi trebuit să-i aparţină este însă atât de universală, încât, în opinia mea, mai curând Proust se amuză s-o disimuleze în spatele sentimentelor şi al ezitărilor lui Swann.

 

Malgré cela il ne distinguait pas bien. D’ailleurs cela ne faisait rien, car il en avait assez vu pour se rendre compte qu’il s’agissait d’un petit événement sans importance et qui ne touchait nullement à des relations amoureuses ; c’était quelque chose qui se rapportait à un oncle d’Odette. Swann avait bien lu au commencement de la ligne : « J’ai eu raison », mais ne comprenait pas ce qu’Odette avait eu raison de faire, quand soudain, un mot qu’il n’avait pas pu déchiffrer d’abord apparut et éclaira le sens de la phrase tout entière : « J’ai eu raison d’ouvrir, c’était mon oncle. » D’ouvrir ! alors Forcheville était là tantôt quand Swann avait sonné et elle l’avait fait partir, d’où le bruit qu’il avait entendu.

 

Deci nu atât sentimentele ne fac să fim nesiguri, cât un cuvânt aruncat, asemănător oarecum celebrei madlene. Şi, iată, dacă un cuvânt în plus l-a aruncat pe Swann în incertitudine – ironia sorţii: lipsa unei fraze îi aduce înapoi siguranţa. Verbul ouvrir – a deschide trimite tot la transparenţă şi se opune astfel scrisorii fermée – închise în plic. Swann deschide atunci scrisoarea, iar înţelesul i se dezvăluie, în opinia sa, nu prin transparenţă, ci datorită limbajului plat în care este scrisă:

 

Alors il lut toute la lettre, à la fin elle s’excusait d’avoir agi aussi sans façon avec lui et lui disait qu’il avait oublié ses cigarettes chez elle, la même phrase qu’elle avait écrite à Swann une des premières fois qu’il était venu. Mais pour Swann elle avait ajouté : « puissiez-vous y avoir laissé votre cœur, je ne vous aurais pas laissé le reprendre. » Pour Forcheville rien de tel : aucune allusion qui pût faire supposer une intrigue entre eux.

 

Odette scrie cumva în clişee ? Aparent – da, dar, iată, pentru Swann clişeul are o funcţie psihologică interesantă, chiar dacă nu complet inedită: cea de previzibilitate şi, prin aceasta, de confort psihic. Atât pentru Swann, cât şi pentru Odette, limbajul se eliberează de dihotomia opacitate – transparenţă, înlocuită de cea, mult mai comodă, dintre circular şi plat. Dar aceasta este întrucâtva normal din punctual de vedere al scriitorului– deoarece, dacă admiţi că limbajul ar fi făcut pentru a înşela, nu ai exprima aceasta tot….prin limbaj?